Aş fi vrut ca dragostea mea
să aibă parfumul discret al castanilor,
să beau din cupa de cleştar a cerului
licoarea fermecată pe care a sorbit-o Isolda,
să plâng cu tine, sa râd cu tine, să uit cu tine
şi sa descoperim împreuna palatul minunilor,
să crească în mine iubirea ca un copac înflorit,
să mă cufund în ochii tăi întunecaţi
şi să-ţi limpezesc cu lacrima zorilor oceanul de gânduri,
să-ţi răcoresc fruntea cu sclipiri de stele,
adunate în căuşul palmelor mele,
să răsară în noi amândoi un cântec,
menit să se înalte şi să vibreze în arterele Universului,
să-mi culeg din suflet toată frumuseţea tinereţii
şi să o risipesc întreagă în lumina privirilor tale.
Dar umbrele reci ale serii, m-au pedepsit pentru trufie
-căci dorinţele mele erau mai multe de-o mie-
şi mi-au lăsat doar ecoul paşilor tăi,
care îmi picură în suflet otrava aşteptării
şi pe măsură ce fatidica clepsidră cerne ultimele speranţe,
înţeleg zădărnicia căutării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu