Tăcere

Doctore, cu mine se întâmplă ceva! Mi s-au îmbolnăvit cuvintele, își țipă silabele în adâncuri și refuză să iasă la lumină. N-am putea vorbi în limba copacilor? Ei măcar nu cunosc gramatica disperării. Știi, de când mă rănește zgomotul orașului, caut, prin toate amintirile, motive de a face față provocărilor fiecărei zile, mă obosesc zorile, pietrele drumului ce se ascut sub tălpile mele, sunt captivă într-o cămașă de zale, făurită din dureri care ard sufletul mort. Am construit o plută, împletită din fragile inele de liniște verde și am pornit pe ape de dor, dar m-am rătăcit în ochiul furtunii, doctore, m-am tăiat într-o lacrimă și amare neliniști rup rănile vechi, durerea asta sapă în mine munți de sare, iar tu, doctore, mă întrebi de ce tac?

Nadir şi zenit

De te-ai cuibări
în culcuşul gândului meu
cu parfum de stele gemene
ţi-aş imprima
în zăbrelele coliviei  de argint
urmele degetelor de ceaţă
să simt că eşti gardianul
nefericirilor sezoniere
hoinare prin sângele neînflorit
pe emisfere de întuneric fierbinte.
Pun cuburi de gheaţă
pe cicatrice impietrite
de spaime mute
carnea viselor ustură
rup coaja iluziilor albastre
mă dori deşi ştiu
că suntem nadir şi zenit.

Spiridon Popescu- Doamne, dacă-mi ești prieten

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum te lauzi la toți sfinții,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu părinții.

Doamne, dacă-mi ești prieten,
N-asculta de toți zurliii,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum susții în gura mare,
Moaie-ți tocul în cerneală
Și-nainte de culcare,

Dă-i în scris poruncă morții,
Când și-o ascuți pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Și să lase-n viață calul.

Armonii de primăvară

.. E o primăvară asemenea tuturor celorlalte care au bântuit pământul , de la începutul lumii şi până acum.
De o veşnicie, de când primul ciob de stea a sângerat un petec de cer cu conturul lui, floarea de liliac îşi plânge în lacrimi parfumate copilăria pierdută şi se răsfaţă înfiorată de maturitatea sa înmiresmată , dobândită sub sărutul cast al bălaiului astru al zilei. În fiecare an, după o iarnă în care am conservat în noi cuvinte nespuse şi jumătăţi de gesturi, întâmpinăm noua primăvară ca pe o mereu întinerită minune.
Primăvara e, prin definiţie, un tărâm al speranţelor, e locul comun în care toţi muritorii îşi uită cărţile de identitate la garderobă şi au, fără excepţie, vârsta surâzătoare a copilăriei.
Aerul e plin de magia lui Marţişor, fermecător castelan, stăpân al domeniului speranţei , în inima căruia se află, bine ascunsă în vâltoarea unei fabuloase cascade, licoarea Tinereţii Fără Bătrâneţe şi a Vieţii Fără de Moarte.
An de an, la vremea aceasta, ochiul nostru interior, orbit de minunatul spectacol solar, se concentrează către lumea intimă a fiecaruia dintre noi şi ne trezim căutandu-ne drumul, înfioraţi de ineditul situaţiei şi ezitanţi în faţa unui nou început. Uităm că posedăm şi o formă materială şi devenim suflet, un înalt potir cu aromă de floare de nu-mă-uita şi strălucire de curcubeu aşternut blând în stropi trandafirii peste zare.
După prima ninsoare a plopilor, obligaţi să ne întrupăm cumva, ne prefacem în fluturi plăpânzi, aproape translucizi şi ne lasăm purtaţi de adierea zefirului , în blânda minune solară.
Vrăjiţi de liniştea astrului zilei, flămânzi de necunoscut, furaţi de magia înălţimilor, noi, suflete slabe, abia ieşite din crisalidă, ne lansăm nechibzuiţi în această aventură a vieţii şi, fiindcă nu avem curaj sau nu avem răbdare, ori , pur şi simplu, pentru că nu ne este dat, ne frângem zborul spre înalt, ostoindu-ne durerea aripilor calcinate, prin refugiul într-o existenţă anodină, reveniţi la starea noastră materială, atât de temporară şi de comună, încât mă minunez că mai păstrăm pe undeva, într-un colţ bine mascat al fiinţei noastre, un praf de aur, o secundă de magie din nemurirea clipei, o dovadă a şansei pierdute, rămas neşters graţie unei binecuvântate neglijenţe a istoriei umanităţii.
Pulbere incandescentă, ploaie de miresme şi revărsare de graţie, blândă melodie a începuturilor, toate câte vor fi existat pe pămant, naştere, iubire, căsătorie, o declaraţie de dragoste pe care natura i-o face Universului printr-o simfonie de culori, filtru vrăjit în care se îmbină armonios emoţie , speranţă şi candoare, bijuterie fină la glezna Pământului, poţiune de întinerire pentru fiecare suflet de poet, haină de lumină care ne face mai buni, mai curaţi şi mai puternici, anotimpul acesta ne îmbracă în verdele inimii pure şi ne colindă prin vene cu acordurile ritmate ale speranţei renăscute.
....E o primăvară asemenea tuturor celorlalte care au bântuit pământul , de la începutul lumii şi până acum.

Aşteptare

Am scrijelit
cu colţurile sufletului
troienele de tăcere
din inima îngheţată
a muntelui de nelinişte
măruntaiele incandescente
ale timpului s-au reactivat
prin clepsidra spartă
se scurg cioburi de secunde speriate
arterele vremii vibrează
cu amar zgomot surd
toarnă otravă în gânduri
între buzele fierbinţi ale vulcanului
nu ne mai deosebim unii de alţii
am pleoapele arse de aşteptare
şi nu te pot recunoaşte
cataplasme de omăt am pus
pe coaja durerilor mute
dar zăpezile nu au răcit
lava nestinsă de lacrimi sărate
dacă mai treci prin uzina mea de vise
caută-mă tu.

Perseidă de duminică

M-am rătăcit
vă privesc chipurile străine
nu mă înec în mine
nu mă înalţ în mine
mă vărs în alţii zi de zi
neliniştile mi le înfăşor
de gleznele voastre grăbite
atunci când resemnaţi poposiţi
în staţiile de autobuz din calea lactee
scurte sinapse luminoase
vă irită cortexul si se scurg
în chakra din plexul solar
în timpul săptămânii
vă mângâi ochii epuizaţi
de căutarea sisifică
a drumului spre idealuri calpe
dar duminica
ies de sub acoperire
sunt o perseidă
bat la porţile inimii voastre
cu haina mea de vară
dăruiesc speranţe
vise şi iubiri
pe care voi le confundaţi
cu secvenţe de cometă
surorile mele ajung în august  aici
mă simt stingheră într-un alt anotimp
în căutare de armonii astrale
domesticesc cu un diapazon incandescent
spaţiul afon dintre secunde
în privirile voastre dimineaţa e frig
aşadar rogu-vă
deschideţi-mi artera aortică ascendentă
mă voi strecura printr-o coronară
lăsaţi-mă să locuiesc
într-un atriu mic
şi poate
într-o zi
 o să vă îmbolnăviţi
de fericire.

Utopia înălţimilor

Ne naştem cu pedeapsa scrisă-n sânge,
de a urca Golgote rând pe rând,
munţi de idei ne clocotesc prin vene,
beţia înălţimilor ne poartă
spre piscuri imposibile, în gând
se nasc proiecte pentru-o veşnicie,
le construim, apoi le năruim
şi ne simţim precum Sisif, puternici,
distrugem candid ceea ce iubim,
spre ceruri limpezi ne strigăm revolta,
,ambiţia, speranţa risipim.
Nu renunţăm la drumul către stele,
e atâta utopie în urcuş,
noi credem c-am atins eternitatea,
dar drumul e un veşnic derdeluş,
alunecăm uşor unde ni-i locul,
în lumea plină de zădărnicie,
e grea osânda şi cumplit e jocul,
iar fericirea-i puf de păpădie.