Uneori, cuvintele nu mai au chef sa zboare,
alteori, tăcerile dor foarte tare,
ape grele se scurg peste zile posace,
plânge inima-n noi, stă de veghe si tace,
înghețat si plăpând, peste zile sărace,
se așterne un gand, ne-a murit voioșia,
am uitat sa sperăm, unde ești, Romania?
Ce se-alese de tine, țară fără noroc?
Cand nu-i ploaie, i-zăpada,
când nu-s boli, este foc.
Nu avem orizonturi,clipa se scurge lin,
pe masură ce trece,ne mai stingem puțin,
Eram mândri si falnici și credeam în destin.
Vuiet surd se aude, sângerează din plin
cicatrici peste suflet,se deschid tot mai mult,
carne vie e țara, ne privim speriați,
unde mergeți, prieteni?către ce vă-ndreptați?
Am uitat să mai credem?Am uitat sa iubim?
Ne-am cernit de durerea unei țări țintirim.
E destinul de vină pentru tot ce trăim?
E o boală divină, să murim grațios?
Suntem goi și apatici, storși de griji si nevoi,
avem apă în vene?avem brațele moi?
Nu-i blestem, nu-i neșansă,rătăciți și blazați,
respirăm neputință, apatie, sarcasm,
săracie de gânduri, ce ne-mping în marasm,
Țară mândră candva, azi te stingi ceas de ceas,
din noroaiele vremii, obosiți și crispati,
oameni văduvi de vise strâng ce a mai rămas.
