Rugă

Coase-mă-n aripa vremii plăpândă,
toarnă-mă-n forma fierbinte de lut,
strânge-mă-n zidul rece și palid,
uită-mă-n frunza subțire de dud.
Nu e iubire mai dulce ca mierea
privirilor mele cu care te-alint,
nu e putere mai mare ca gandul
care spre mine te cheama tânjind.
Fluier de os, du-mi al inimii cantec,
tot mai departe spre sufletul lui.
Zboara pribeag, enigmatic descantec
adu-mi o veste, caci vreau sa ma mint,
imbraca-mi trupul in haine de zână,
Frumoasă și bună să fiu pentru el,
la miez de noapte,tu, lună nebună,
dă-mi o speranță, un semn si un țel!

DEZNĂDEJDE

Uneori, cuvintele nu mai au chef sa zboare,
alteori, tăcerile dor foarte tare,
ape grele se scurg peste zile posace,
plânge inima-n noi, stă de veghe si tace,
înghețat si plăpând, peste zile sărace,
se așterne un gand, ne-a murit voioșia,
am uitat sa sperăm, unde ești, Romania?
Ce se-alese de tine, țară fără noroc?
Cand nu-i ploaie, i-zăpada,
când nu-s boli, este foc.

Nu avem orizonturi,clipa se scurge lin,
pe masură ce trece,ne mai stingem puțin,
Eram mândri si falnici și credeam în destin.
Vuiet surd se aude, sângerează din plin
cicatrici peste suflet,se deschid tot mai mult,
carne vie e țara, ne privim speriați,
unde mergeți, prieteni?către ce vă-ndreptați?
Am uitat să mai credem?Am uitat sa iubim?
Ne-am cernit de durerea unei țări țintirim.

E destinul de vină pentru tot ce trăim?
E o boală divină, să murim grațios?
Suntem goi și apatici, storși de griji si nevoi,
avem apă în vene?avem brațele moi?
Nu-i blestem, nu-i neșansă,rătăciți și blazați,
respirăm neputință, apatie, sarcasm,
săracie de gânduri, ce ne-mping în marasm,
Țară mândră candva, azi te stingi ceas de ceas,
din noroaiele vremii, obosiți și crispati,
oameni văduvi de vise strâng ce a mai rămas.

Treziti-va!

Aripi de fluture ieșit din crisalidă aveam
și vântul urii voastre mi le-a smuls,
mă zbat cu inima zdrobită jumătate
și-mi strig durerea fără de răspuns,
eu nu mai vreau să mă priviți în față,
ascundeți chipuri reci și vinovate,
cuvinte nu-mi mai spuneți fără viață,
vă știu deja și replicile toate,
mi-ati spulberat iluzii, m-ați uimit,
căci nu știam că a îngenunchia
nu-nseamnă numai să atingi pământul
ci să sapi groapa, să te-așezi în ea
și să aștepți să vină lent și dur
clipa în care nu vei mai trăi.
N-ați inteles că doar a exista
nu e nimic în lumea asta ci
mai important pentru ființa noastra
este să-ți pese , să gândești, să știi?
ca să fii om întreg nu e de-ajuns
să crezi că umilința e-o pedeapsă
și că batjocura e un răspuns,
dacă doar poarta țintirimului ne-așteaptă,
atunci eu imi declar compatimirea
pentru capitularea asta efemeră,
nu pot decat să strig,
refuz, refuz,refuz
să-mpart cu voi tristețea, umilința
și lașitatea fără de contur,
nu are rost să acceptați noroiul,
tristețea grea si nepăsarea cruda.
Treziti-va, statui de neputinta,
in ceasul cel din urma ,va conjur!

Neliniște

Inima mea e pustie si seacă,
prin minte imi trec ganduri reci , inutile,
zburat-au idei luminoase ,fertile,
lăsatu-mi-au cerul cel gri din privire.
liniștea doare cu amar zgomot surd,
Neliniștea-mi toarnă otravă in gânduri,
se astern pe alb pat rânduri, rânduri.
Unde ești zâmbet cald, ai plecat?
Speranța o caut,
știți voi unde este?
Fierbinte se cerne clipa cea repede,
cea nesperată ce ni s-a dat.
Manunchi de bătăi calde, ritmice, iute
își cântă ecoul in inima mea,
acolo în piept e furtuna cea grea.
Aștept, gândul fuge, răsar flori de stele,
unde sunt, Doamne, visele mele?

Așteptare

Mi te-ai rătăcit in suflet,
ca-ntr-un colț de țară veche
și-ai rămas printre cotloane,
astăzi nu te mai găsesc.
Dă-mi de veste printr-un cântec,
toarnă-mi miere în ureche,
picura-mi dintre silabe,
zece vorbe de alint.
Te voi aștepta vrăjită,
de apari la ceas de seară,
în veșmântul de luceafăr
și-mi vei spune: nu te mint!
Sufletu-mi de Penelopă
te mai caută și astăzi,
încă nu te-a întâlnit
și își spune câteodată,
când prin vise te tot pierde:
Nu îți pierde azi speranța,
pentru ce ți-e scris in stele,
vremea încă n-a sosit.