Tăcere

Doctore, cu mine se întâmplă ceva! Mi s-au îmbolnăvit cuvintele, își țipă silabele în adâncuri și refuză să iasă la lumină. N-am putea vorbi în limba copacilor? Ei măcar nu cunosc gramatica disperării. Știi, de când mă rănește zgomotul orașului, caut, prin toate amintirile, motive de a face față provocărilor fiecărei zile, mă obosesc zorile, pietrele drumului ce se ascut sub tălpile mele, sunt captivă într-o cămașă de zale, făurită din dureri care ard sufletul mort. Am construit o plută, împletită din fragile inele de liniște verde și am pornit pe ape de dor, dar m-am rătăcit în ochiul furtunii, doctore, m-am tăiat într-o lacrimă și amare neliniști rup rănile vechi, durerea asta sapă în mine munți de sare, iar tu, doctore, mă întrebi de ce tac?