Colaps

Picături de lumină,
stalactite pe suflet,
rătăcite catarge
peste mări de-ntuneric,
de cleştar catedrale
luminate feeric,
întuneric şi ţipăt
al durerilor mute.
un cer troienit
cu iluzii pierdute,
De scântei jerbe albe,
artificii sonore
şi noroiul din vorbele
goale şi calpe
O lume tarată
ce işi poartă povara,
resemnarea amara
ne curge prin vene.
O foame de vise
răstignite, ucise,
Un cântec de leagăn
plămădit din durere.
Ne naştem bătrâni,
cataracta mondială
ne bântuie prin
rădăcini putrezite,
fericirea promisă
e doar o spoială
luptăm pentru fleacuri,
risipim idealuri
şi călcăm în picioare
adevăruri nescrise.
Ne dezicem de tot
ce contează în viaţă
şi plecăm tot mai goi
dintr-o lume bolnavă.
Printre măşti cu o faţă
avidă, puhavă
doar un rânjet sinistru
ne răsare-nainte.
Sperante şi vise
îngropăm în tăcere,
prin deşeuri de gânduri
avansăm,avansăm,
doar tristeţe,dezastru
părăsire,durere,
deznădejde latentă...
Încotro ne-ndreptăm?